Autor: Bjarne MELKEVIK

Editura:  Cugetarea

Cod ISSN: 1221-4876, pp. 110-129

Rezumat:

Autorul analizează filozofia dreptului în viziunea gânditorului austriac Friedrich August von Hayek, filozofie bazată pe aşa numita „paradigmă epistemiologică”. Conform acestei concepţii, raţionalitatea constructivistă modernă aplicată juridicului este eronată, fiind înlocuită de Hayek cu „raţionalitatea evolutistă”, adică întemeiată şi determinată de Tradiţie, care ar fi singura obiectivă. Raţiunea fiecăruia din noi în parte este limitată la rezultatele culturale ale evoluţiei omului şi ale societăţii în care omul evoluează. Aplicarea raţiunii evolutive în ce priveşte dreptul, constă în aceea că, la fel ca şi în economie, singura cale de a ieşi din limitele posibilităţilor creierului individual este să ne bazăm pe acele forţe suprapersonale şi autoorganizatoare pe care le crează ceea ce Hayek denumeşte „ordinea spontană”. Juristul nu este decât un paznic, „un instrument inconştient” al ordinei spontane, obligat să reziste „sirenelor raţionalităţii”, iar judecătorul are drept unic cadru de asemenea „ordinea spontană”, care este „ordinea originară”.

Autorul articolului consideră filozofia hayekiană a dreptului ca fiind o pură construcţie abstractă şi iraţională, care se întoarce împotriva a ceea ce indivizii au construit. Pe de altă parte, această gândire, care repudiază unilateral raţionalismul creator în beneficiul ontologizării tradiţiei, se condamnă la o frustrare politică acută, sau cel puţin la o contrarevoluţie permanentă contra democraţiei şi a rezultatelor înseşi ale procesului democratic. Autorul scoate în evidenţă unele consecinţe grave ale adoptării concepţiei lui Hayek, printre care, aceea de a fi servit loviturii de stat din Chile în 1972. teoria hayekiană se situează împotriva modernizării juridice a dreptului democratic. Optarea pentru utilizare publică a raţiunii este singura cale deschisă pentru a răspunde progresului modern al juridicului.