Autor: Camelia RADU          

Editura:  CUGETAREA

Cod ISSN: 1221-4876, pp. 158-166

Rezumat:

Printr-o analiză aplicată pe text, am încercat să arătăm că Marcus Tullius Cicero consideră scrisul epistolar ca având o certă latură artistică; o dovadă peremptorie pentru aceasta e afirmaţia existenţei unei multitudini de genuri epistolare, din care două îi sunt predilecte: unum familiare et iocosum, alterum severum et grave[1]. Acestea sunt folosite de către orator în întocmirea epistolelor, căutând întotdeauna să realizeze, cu deosebită atenţie, echilibrul perfect între ele (genuri), receptorul căruia i se adresează şi contextul realităţii acestuia.

La moartea unui bun amic, Arpinatul îi scrie fiului acestuia în tonuri grave, dar calde, în aşa fel încât, atunci când este regretat cu laude tatăl, să se reliefeze, în fapt, calităţile fiului şi să se contureze puternic sentimentele epistolierului pentru cei doi, tată şi fiu, dar mai ales pentru moştenitorul care se află în doliu.

Un alt segment epistolar unde putem remarca preocuparea pentru tipul de relaţie avut cu destinatarul, armonizat cu discursul întregii scrisori, este cel adresat proconsulului Lentulus. Destinatarul este o persoană faţă de care Cicero se simte, sau se ştie îndatorat; receptorul merită preţuirea oratorului, şi atunci găsim o introducere ceremonioasă, deschisă cu o adevărată captatio benevolentiae. Receptorul impune respect şi, prin toate cuvintele adresate, Cicero i-l arată.

Când vorbeşte cu tânărul prieten Caelius, oratorul se raportează în primul rând la caracterul nestăpânit al acestuia, la deschiderea lui spre un dialog vioi, antrenant, la tipul de relaţie pe care o are cu el, la ceea ce acceptă şi aşteaptă acesta, dar şi Cicero însuşi, de la schimbul lor de idei. Adresarea, limbajul sunt adaptate destinatarului. Scriindu-i lui Caelius, Marcus Tullius "scrie" ceva din natura lui Caelius şi un altceva din sine. Cicero se descoperă – într-un fel - pe sine prin Caelius, e un fel de «maieutică » ciceroniană. E un gen de scriere care sapă adânc în fibra fiinţei epistolierului, scriere care concurează prin aceasta doar cu poezia. Aici ies la iveală feţe ale firii, gânduri, sentimente care, altfel, adică fără „contopirea” cu alteritatea, nu s-ar cunoaşte.

Stilul acesta în care se reuşeşte adecvarea la persoană/destinatar, cât şi la eveniment face ca opera epistolară ciceroniană să fie foarte apreciată. Permanenta adecvare aduce permanentă schimbare, iar aceasta din urmă dă sentimentul de viu şi actual.

Din antichitate şi până în prezent, întâlnim constant ideea că puterea artistică a scrisului ciceronian, în variatele ei feţe, este cel puţin la fel de importantă în a sublinia valoarea corespondenţei Arpinatului, pe cât este corpus-ul ei tematic.

Cuvinte cheie : Cicero, epistolar, receptor, creator, relatie.

[1] Fam., II, IV, 1.

Download