Autor: George POPA

Editura:  Cugetarea

Pp. 9-12

Rezumat:

Poemul Luceafărul al lui Mihai Eminescu conduce temporalitatea către un dublu impas: comncetual şi ontoligic. Primul impas constă în caducitatea privirii timpului ca o scurgere lineară, unisensică, o pierdere existenţială ireversibilă, fapt contestat de Eminescu însuşi în Sărmanul Dionis, unde are loc o intervertire a timpurilor.

Impasul ontologic, mult mai grav, constă în faptul că în Luceafărul niciuna din cele două formule ale temporalităţii,  - cea a timpului „fericit”, dar efemer, specific condiţiei unmane şi nici timpul imuabil şi etern, dar anistoric, fără modulare şi fără vibraţie, al sferei astrale, nu constituie alternative ontice satisfăcând axiologic la modul absolut. Încercarea lui Emineascu de a sintetiza şi împăca cele două forme de temporalitate eşuează.

Dar prin întreaga sa creaţie, poetul oferă o şansă supremă omului: eliberarea, ieşirea prin experienţa poetică din orice temporalitate, transferul într-o a treia realitate – inefabilul.