Autor: Angela ZABULICA

Editura:  Cugetarea

Cod ISSN: 1221-4876, pp. 299-314

Rezumat:

Articolul se referă la unele idei dezvoltate în cartea sa fundamentală, Adevăr şi metodă (1960), de ilustrul gânditor german Hans-Georg Gadamer, părintele hermeneuticii moderne. Filosofia lui Gadamer se situează în perspectiva concepţiei lui Martin Heidegger asupra esenţei umane şi asupra limbajului.

Astfel, şi pentru filosoful din Marburg, a fiinţa este limbaj, în sensul că toate modalităţile de expresie ale fiinţării şi ale spiritului uman se înţeleg ca limbaj. Rezultă că întâlnirea cu opera de artă sau cu textele însemnează întâlnirea contemplatorului sau a cititorului cu sine însuşi. Se realizează un raport între un eu şi un tu, interferenţă care favorizează autocunoaşterea prin celălalt – nu ca o identificare nemijlocită, ci ca o reflectare.

Hermeneutica, înţelegerea creaţiilor artistice, echivalând cu însăşi înţelegerea esenţei existenţialităţii, afirmă Gadamer, începe şi sfârşeşte cu lucrul însuşi, adică din intimitatea operei, din logica ei internă, din fiinţa ei ca unicat, ca sens, ca semnificaţie hotărâtoare (decidable meaning).

Consecutiv, fiecare experienţă artistică, fiecare experienţă a limbajului în general ne poartă la atingerea unui mai înalt adevăr privind propria noastră fiinţă, indiferent de epoca în care s-a elaborat opera respectivă. Căci, chiar mereu nuanţat, modificat, cuvântul păstrază în el un sâmbure primordial remanent, o constantă originară care ne poate îmbogăţi cunoaşterea, înţelegerea şi fiinţarea cu tot mai largi orizonturi.