Autor: Dionisie AFLOROAIE

Editura:  Cugetarea

Cod ISSN: 1221-4876, pp. 170-180

Rezumat:

Forţa majoră a primit accepţiuni diferite, de la adoptarea Codului civil şi până în prezent, atât în dreptul român, cât şi în dreptul francez. În doctrina şi jurisprudenţa din acest din urmă stat nu există distincţia între noţiunea în discuţie şi cazul fortuit, soluţie ce a fost şi la noi adoptată de doctrina şi jurisprudenţa mai veche. De altfel, în dreptul francez modern, este suficient ca un eveniment să fie doar irezistibil pentru ca forţa majoră să-şi producă efectele. Aceste diferenţe se reflectă nu numai asupra cazurilor concrete de aplicare, dar şi asupra efectelor acesteia în ceea ce priveşte soarta contractului atunci când una din părţi este împiedicată, în mod fortuit, să-şi execute prestaţiile.

Soluţia tradiţională este aceea că forţa majoră, cauză a inexecutării obligaţiilor proprii ale debitorului, va conduce la eliberarea acestuia şi la încetarea totală a a raporturilor contractuale. Această soluţie, susceptibilă de excepţii atât legislative cât şi convenţionale, este dedusă prin prisma mai multor articole şi principii ce se regăsesc în Codul civil.

Sunt cazuri în care stingerea definitivă a raporturilor contractuale nu este soluţia cea mai adecvată. Atât doctrina cât şi jurisprudenţa încearcă să salveze contractul, chiar dacă acest lucru va duce la crearea de noi obligaţii în sarcina părţilor. Astfel, se poate dispune fie suspendarea executării acestuia până în momentul în care forţa majoră încetează, dacă împiedicarea executării este doar temporară, fie reductiunea contractului, operând o desfiinţare parţială, dacă execuţia rămasă posibilă mai prezintă vreun interes pentru părţi, dar în special pentru creditor.